Anul acesta am fost mai activă pe FB decât pe blog. Deci nu mi-am ţinut promisiunea de la final de 2013. 🙂 Nici nu mă încumet să fac altele pentru 2015. Am văzut că în postarea din februarie (urmată de o pauză de 10 luni…) am scris că nu voi merge la vot. Nu am mers la europarlamentare, dar la prezidenţiale m-am văzut motivată să fac acest lucru pentru că voiam să pun umărul la schimbare. În februarie nici nu visam că o să fie preşedinte al României Klaus Iohannis… 🙂 Ce frumoasă e viaţa uneori, nu-i aşa, mai ales când ştie să te surprindă şi să îţi arate că nu e totul pierdut? Acest sentiment ar trebui să fie alături de noi zi de zi, cred că doar aşa se poate produce o schimbare radicală în această ţară. Şi nu doar îm ţară, ci în fiecare dintre noi. În concluzie, blogul rămâne. Câteodată e nevoie să zic în gura mare ceea ce mă preocupă. 🙂
Do you have it in your closet? That perfect pair of jeans that isn’t too loose or too tight, and fits you perfectly? That you love wearing in any context, because it makes you feel good about yourself? If you do, you are lucky, believe me. I thought I had it, too. At least, it was perfect when I bought it. Now, everything seems to be too loose around my waist or too tight…
Building confidence can begin with the right pair of jeans. It happened to me in highschool – and how unfit I felt back then! It seemed to me to be all about the looks, about how thin or rich you are and I couldn’t be the smartest either because there were other girls who had it all: looks, brains, good family and friends. Yes, I have always been one of the unfits. My family wasn’t picture perfect, I didn’t trust too many people to call them my friends (and if I did that mistake, I would end up being disappointed sooner or later), I wore baggy clothes and hoped for those four years to end quickly.
But one day, one of my friends from my class, Mirela J, who had enough of seeing me wearing jeans that weren’t my size, took me shopping. And she forced me to try many pairs of jeans, different colours and different sizes, until we found the perfect one. Well, in her vision, I would have had to buy size 28, because I could squeeze into it, but I felt better in one pair size 29. Which was also two sizes under the pair of jeans I was wearing that day. It was important to me to know the exact size I was wearing, it felt like part of my ID.
What happened almost 20 years later? Well, I thought I had bought the right pair of jeans quite recently. It fit me perfectly. But then it started to feel loose, although I hadn’t lost any weight. It’s like the picture of the reality I am in: when I think everything is moving in the right direction and I find my way again, something or someone interferes. Well, there are only two choices: either I continue to wear the jeans in my closet, and cover their imperfections, or I start shopping again – with or without help. There must be one or more perfect pairs of jeans for me. Maybe they are not in any shop from my hometown. Maybe they are more expensive. I can’t buy them online, definitely, because the perfect pair must be tried on. But I don’t want to settle for less. I see people settle for less in their lives every day, because they became too tired to fight the world, the fate, whatever. I fought the world since day one, I guess. I was determined to show I was different. Well, it isn’t the smartest move in a world full of ordinary days and ordinary people, but from time to time there come days that make me feel less unfit and quite special.
I don’t want to wear an ordinary pair of jeans that doesn’t even fit me. I want the best that I can afford and even more. I know what my limitations are, I know my place in this world, but it would look a lot better with a perfect pair of jeans on.
Pentru că părem o naţie de nebuni autodistructivi dacă ne uităm la TV zilele acestea, îmi permit câteva gânduri legate de declaraţiile care s-au făcut nu doar ieri, ci şi în zilele trecute, de când i-au apucat (din nou) pe toţi pandaliile pe scena politică.
Primul gând: Traian Băsescu a ieşit ieri să îi ceară lui Victor Ponta să îl pună pe Klaus Iohannis vicepremier pentru că a aflat că asta este şi intenţia primului ministru, de a face cumva să se termine criza, pe principiul cel deştept cedează. În acest mod, Victor Ponta are o mare problemă să îşi mai ducă planul la capăt, pentru că acum toată lumea ar interpreta gestul lui ca pe unul de ascultare faţă de preşedinte. Pe cale de consecinţă, războiul rece va continua, iar Traian Băsescu îşi va fi împlinit scopul, acela de a menţine nebunia din USL la cote ridicate, fond pe care pot urca alte partide, nu-i aşa?, în preferinţele românilor, de genul celui pe care îl năşeşte, mai ales că mulţi l-or fi perceput ca pe un mare împăciuitor după declaraţiile de ieri.
Al doilea gând: Crin Antonescu s-a izolat în vârful PNL şi a devenit de-a dreptul paranoic pe alocuri. Oamenii pe care a mizat că îl vor ajuta, numiţi fiind în funcţii cheie, să ajungă preşedintele României au plecat unul după altul, ba pentru că şi-au dat prostia pe faţă, ba pentru că au avut probleme penale, ba pentru că aşa au vrut alţii. Şi aşa ne-am trezit că tot la şase luni liberalii îşi schimbă miniştrii, de nu apuci să îi înveţi după nume şi după faţă. Ce să mai vorbim despre subalternii lor din ministere, care cred că aşa bulversare n-au mai trăit de mult, posibil chiar niciodată! Zic că deja s-a ajuns la paranoia, pentru că îmi este imposibil să cred că în şase luni Victor Ponta reuşeşte să îi treacă de partea lui pe toţi noii miniştri PNL, astfel încât Crin Antonescu să se simtă din nou nesigur şi să caute alte nume, care să-l iubească numai şi numai pe el.
Al treilea gând: PSD a ajuns să înveţe şah politic de la Traian Băsescu. Evident, preşedintele este pe primul loc în clasament la acest sport, pentru că el îi bate de unul singur pe toţi ceilalţi strategi. Să mă şi justific, nu? Păi cel mai recent exemplu este înregistrarea la OSIM a mărcii USD încă din toamna lui 2011, pe modeul înregistrării Mişcării Populare. Bine, preşedintele şi-a trimis fiica la OSIM, în timp ce PSD a apelat la un obscur vicepreşedinte de partid din Sibiu, din neamul regelui ţiganilor… Pactul de coabitare dintre cele două părţi a fost iarăşi o mutare a PSD pe tabla de şah, care să îi facă pe europeni să creadă că sunt la fel de preocupaţi ca preşedintele de justiţie, MCV, Schengen, statul de drept şi alte cele. Mai este nevoie să zic despre alianţele pe care le creează şi cum se comportă cu partenerii, odată ajunşi la putere?
Al patrulea gând: Cu toate schimbările astea din guvern şi cu cele trăite în anii anteriori, mi-am dat seama că un singur partid este cu adevărat pregătit să preia guvernarea în orice moment, pentru că are oameni gata de luptă pe toate domeniile. Şi acela este PSD. Pe locul al doilea, în viziunea mea şi în baza experienţei acumulate, este UDMR. Abia pe locul al treilea vine PDL, iar PNL se pierde undeva mai jos, printre tot felul de personaje care mai de care…
Al cincilea gând (în directă corelare cu al patrulea): Deşi unele partide sunt mai pregătite decât altele să intre la guvernare, niciunul nu este pregătit să intre la guvernare pentru popor. Cocoţaţi la putere, gândurile li se îndreaptă spre binelor lor propriu şi personal, apoi spre copii, nepoţi, secretare, soţii, foste soţii, cuscri, oameni de afaceri influenţi etc.
Al şaselea gând (bazat pe gândurile politicienilor din paragraful anterior): Până acum am fost un cetăţean model, m-am dus de fiecare dată la vot, pentru că mi-a păsat de fiecare dată. Acum nu mai este cazul, deci nu voi merge la urne la europarlamentare şi prezidenţiale. O fac pentru mine. Pe mine nu politicienii m-au făcut om, ci familia, şcoala şi eu însămi. Mie nu mi-au dat politicienii loc de muncă, ci mi l-am câştigat singură. Fraţii mei nu lucrează în locuri pentru care s-a intervenit cu bani sau influenţă. Mama nu are pensie calculată pe baza unor acte false. Nu stau într-o locuinţă construită de stat, ci plătesc credit ipotecar pentru ea. Politicienii mi-au oferit cel mult subiect de ştiri şi nişte nervi.
Al şaptelea gând, final: Să ne ferească Dumnezeu să retrăim perioada 2000-2004…
Tocmai am aflat din raportul anual trimis de wordpress.com ca anul acesta au trecut pragul acestui blog oameni din 24 de tari, de pe vreo cinci continente! 🙂 Unii clar au ajuns pe tinatucui.wordpress.com total intamplator, insa celor care ati gasit ceva interesant de citit aici sau ati vrut sa imi cunoasteti parerile, va multumesc si va mai astept si in 2014! Promit sa fiu mai activa!
Imagine
—
Posted: decembrie 31, 2013 in Uncategorized
Zicala „buturuga mică răstoarnă carul mare” are şi o variantă economică: întreprinderea mică face evaziunea mare. Dacă este să ne uităm la cazurile zilnice de evaziune fiscală depistate, toate provin din zona micilor întreprinzători. Care întreprinzători urlă, culmea, cel mai tare că taxele sunt mari şi că statul îi sufocă. Sincer, stimabililor, pe voi vă văd stând cu perna pe faţa statului şi încercând să ocoliţi zilnic legea! Uitaţi numai ce se întâmplă în domeniul panificaţiei. Le-a scăzut TVA de la 24 la 9%, dar ei zilnic continuă să sfideze legea şi să ţină evidenţe duble ale cantităţilor de pâine livrate. Şi se pare că este o industrie prolifică pentru evazionişti, altfel nu se explică numărul mare de unităţi de panificaţie din judeţ – mult peste necesar!
Trecem şi la florărese, la cei cu magazine de cartier, la cei cu dughene de ţară unde alcoolul fără documente de provenienţă şi ţigările netimbrate au loc pe raftul principal. Să nu îi uităm pe cei din pieţe, de la care în veci nu am primit un bon fiscal pentru kilogramul de roşii cumpărat, sau micile magazine de haine şi încălţăminte ori chinezării, unde primeşti bon doar dacă îl ceri, şi atunci ai toate şansele să primeşti şi o căutătură urâtă din partea vânzătoarei, că îi strici „şusta”.
În schimb, deşi fentează zilnic legislaţia, aceşti mici întreprinzători au pretenţii de la stat să îi ajute. Li se întocmesc programe prin care să acceseze alţi bani de la stat, ca să îşi ajute afacerile, să devină, vezi Doamne, competitivi. Fac tărăboi dacă ajung în faliment şi dau vina exclusiv pe stat, nicidecum pe managementul deficitar. Sunt primii care vor oferi cele mai mici salarii din ţară pe program dublu de lucru, primii care vor imputa oamenilor pe care i-au angajat (DACĂ i-au angajat!) eventualele pierderi.
Ciudat este că n-au sucombat până acum, nu? Păi când şi cum să se întâmple asta, dacă cei care ar trebui să îi controleze sar peste ei? Evaziunea din panificaţie este acum în prim-plan pentru că s-a dat ordin să se controleze tot ce mişcă în domeniu. Dar, orişicât, ea continuă să existe, pentru că micii întreprinzători – mari evazionişti ştiu că într-o zi se va termina şi cu controalele, că nu vor mai fi de actualitate, şi atunci vor putea să îşi continue liniştiţi activităţile ilicite.
Suntem o ţară care îşi fură singură căciula. Şi care nu va lupta niciodată pentru binele comun. Este normal să te gândeşti prima dată la tine şi la ai tăi, să vă meargă bine, pentru că, dacă tuturor le-ar merge bine, i-ar merge bine şi ţării. Dar cum rămâne cu porunca „să nu furi”? De ce furaţi? Pentru o casă mai mare, pe care nu aveţi cu cine să o umpleţi, pentru că vă vor creşte copiii şi vor avea pretenţia să le faceţi şi lor case sau măcar să le luaţi un apartament? Pentru o maşină mai puternică, de la înălţimea căreia să nu vedeţi pietonii care încearcă, sărmanii, să traverseze pe trecere taman atunci când voi vă grăbiţi mai tare? Pentru nişte haine scumpe, pe care habar nu aveţi cum să le purtaţi? Pentru concedii prelungite în afara ţării? Să vă spun eu ce cred: furaţi pentru că ştiţi că se poate, pentru că vă spuneţi în fiecare zi, ca să vă scuzaţi, că toţi ceilalţi fac la fel. Ei bine, nu toţi facem la fel! Eu vă doresc să vi se înfunde într-o zi, să intraţi în faliment, poate şi puţin prin puşcărie.
N-am mai „vorbit” eu de mult pe blog, dar nu mă abţin să nu dedic câteva rânduri celor care azi îmi urlă la televizor că Guvernul vrea să le închidă televiziunile, pentru că au intrat în insolvenţă. EVIDENT că nu este normal să îşi piardă licenţa audio/video pentru că s-au declarat insolvabili!! Nu ai cum să faci reguli separate faţă de restul societăţilor comerciale şi faţă de presa scrisă, pentru că, fără licenţă, societatea în cauză poate foarte bine să îşi închidă porţile. Dar ce nu este normal, stimabililor, este ca voi să vă fi făcut averi pe spatele angajaţilor, să fi mers în concedii scumpe şi să vă luaţi costume de mii de euro, iar oamenii care lucrează pentru voi să se întrebe în fiecare zi când îşi vor lua salariul! Abia acum le plângeţi de milă salariaţilor, când vă doare şi pe voi. În rest, nu cred că aţi avut insomnii. Îmi place că vă tremură şi vouă acum turul pantalonilor! În rest, vă susţin!
Am lipsit de pe blog mai bine de patru luni. Nu pentru că nu aş fi avut ce să spun, ci pentru că simţeam că mă repet. Recitind acum ultimele posturi, pot să afirm că totul e la fel în politică şi societate. N-am simţit nicio schimbare pozitivă. Nu am cunoscut sau citit despre/văzut vreo persoană care să mă impresioneze sau ambiţioneze. Iar oamenii din jur devin tot mai preocupaţi de ei înşişi decât de restul. Aşa că, dacă vreau vreo schimbare, ţine de mine să gândesc out of the box. Da, resimt lipsa unui model, dar, dacă nu îl am, nu am decât să iau măsuri să fac schimbări. E bine, totuşi, că nu am renunţat la ideea de a-mi face planuri de viitor. Planuri de genul „asta vreau să fac când o să fiu mare”. Sper să am şi mijloacele prin care să le realizez. Într-o lume atât de preocupată de chestiuni mici şi particulare, aceste planuri sunt singurele care mă menţin alertă. Nu mai trag de nimeni să vină să ne bucurăm de anumite momente sau experienţe. Dacă nu vor să iasă din globurile lor, care nici măcar nu sunt de cristal, ci de sticlă ieftină, nu mai stau să îi aştept. Pentru că mă trag în spate, când eu vreau să merg înainte. Viaţa mi-a dovedit că orice moment poate fi depăşit, orice greutate de moment are o soluţie, dacă ai răbdarea să o cauţi. Important este să crezi în tine, să te cunoşti, să ai nişte principii sănătoase şi să îţi ceri mereu să mai depăşeşti câte o limită. Pentru că limitările sunt doar pentru cei care au ajuns la concluzia că viaţa nu le poate oferi nimic mai mult. Or, viaţa omului este atât de complexă, încât mereu pot apărea surprize, oportunităţi şi la final ar fi bine să nu ai regrete. Am ajuns undeva pe la jumătatea vieţii, jumătatea în care am învăţat, am greşit, am iubit, am urât, am construit, am dărâmat. Acum am o fundaţie solidă, pe care pot construi mai mult şi mai bine în cealaltă jumătate.
În politică, la fel ca în viaţă: dragostea e mai dulce înainte de căsătorie şi abia după ce îţi pui pirostriile şi îţi revii după cheful de la nuntă începi să vezi cu adevărat pe cine ai alături. Pentru că acum, că s-a semnat contractul, cine a jucat teatru îşi spune că nu mai este cazul şi îşi arată adevărata faţă. Iar în politică se joacă mult teatru înainte de căsătorie, alias alegeri.
A se înţelege că deja încep să fiu extrem de dezamăgită de unii care au câştigat alegerile de anul trecut, atât la locale, cât şi la parlamentare. Şi începe chiar să-mi fie greaţă când unii copiază exact comportamentul celor pe care îi înfierau cu un an în urmă.
A se înţelege, de asemenea, că nici la nivel naţional lucrurile nu stau mai bine. Când văd care sunt subiectele zilei la Bucureşti, dezbătute intens la tv, schimb imediat canalul. Sincer, aş fi vrut să aud că anul acesta va scădea TVA-ul. Că va creşte alocaţia copilului. Că vor fi reduse impozitele pe muncă. Sau că vin chinezii şi ne fac drumurile, că noi nu suntem în stare! Dar nu, aud numai tâmpenii, cum se ceartă unii cu alţii, cum ba se destramă, ba se unesc, cum nimic din ce au promis nu mai stă în picioare, ci este renegociat. Asta în timp ce opoziţia se îneacă la mal şi se contrează în interior, neştiind ce cale să apuce la anul, când avem europarlamentarele şi prezidenţialele.
Să nu fiu înţeleasă greşit: opoziţia chiar îşi merită locul actual. Un fel de condamnare la patru ani de „închisoare” politică. Nu le-au intrat oamenii în închisoare la propriu, deşi unii aveau bube în cap cu nemiluita, dar măcar aşa să plătească aroganţa şi lipsa de empatie de care au dat dovadă atunci când România a dat de greu.
Însă cei care le-au luat locul sunt deja o dezamăgire. Dovadă că nimic nu s-a schimbat în politica românească. Singura diferenţă este că le este frică să ia măsuri de genul celor luate de actuala opoziţie, pentru că ştiu deja finalul. Din „nefericire” pentru ei, chiar trebuie să se chinuiască şi să găsească nişte măsuri economice şi sociale care să ne salveze cât de cât. Nu pot apela la „reţeta” tăierilor necugetate, de-a dreptul inumane, pentru că ar cădea din locul în care s-au cocoţat la fel de repede cât ar zice USL. Mai au şi problema alegerilor de anul viitor şi trebuie să pară preocupaţi de soarta ţării, aşa că măcar până în noiembrie-decembrie 2014 putem sta liniştiţi, nu ne vor lovi în moalele capului cu măsuri şocante.
Dar din 2015 ce va fi? Îşi vor mai aminti oare cine i-a trimis la putere şi de ce? Pentru că deja au o atitudine sfidătoare, de unşi ai lui Dumnezeu, care mă scârbeşte. Chiar aşa, nu puteţi fi altfel???
Am şi eu câteva întrebări, în calitate de contribuabil la bugetul municipiului Bistriţa. Dacă Gloria a primit gratuit baza sportivă de la primărie, dacă a mai luat şi bani pentru modernizarea acesteia şi alte cele, de ce trebuie să cumpere acum primăria acea bază? Şi nu cu orice sumă, se vehiculează 10 milioane euro! A încasat primăria vreo cotă parte din vânzarea de bilete sau drepturile de publicitate? Nu! Este de vină municipalitatea pentru datoriile acumulate de club, care i-au băgat în insolvenţă? Nu! Şi atunci, de ce să cumpere ceva ce odată a dat de gratis? De ce nu pur şi simplu să preia în administrare? Până la urmă, fotbalul bistriţean este o afacere privată, iar bugetul local nu este menit să salveze afacerea privată a cuiva, ci să ofere bunăstare contribuabililor. Dând zece milioane de euro Gloriei, care este bunăstarea?
Rezultatul alegerilor din PDL, potrivit cărora Vasile Blaga a câştigat la o diferenţă de 330 voturi faţă de Elena Udrea, reuşind să se impună din primul tur, a declanşat un scandal cum nu mi-a mai fost dat să văd. Pentru presă, este un subiect de primă mână. Pentru acest partid, însă, este un semn rău, după părerea mea. Un astfel de scandal nu poate decât să le facă rău. Şi nu se va termina prea curând, pentru că miza este prea mare. Cât timp ei se vor devora în interior, puterea va creşte şi mai mult în sondaje. Oare chiar asta îşi doresc? Sau orgoliul va învinge? Va mai apărea un partid, în care să se regăsească cei care azi au pierdut? Şi dacă apare, acel partid va putea conlucra cu PDL în opoziţie? Foarte multe întrebări, foarte multe necunoscute şi un viitor extrem de incert. Parafrazând un clasic în viaţă, concluzia mea ar fi: un fleac, s-au ciuruit…
UPDATE Wow… Traian Băsescu şi-a luat adio de la PDL. Aşadar, o nelămurire s-a lămurit: se va crea un alt partid. Probabil acea mişcare populară înscrisă la OSIM. Alt partid înseamnă că Elena Udrea şi susţinătorii săi vor pleca într-acolo. Probabil îi vor urma reformiştii. Ce mai, de-abia aştept primele alegeri! Dar aşa ceva… wow…
tinatucui's Blog 